De parca nu era de ajuns,ceea ce se petrecuse pana acum.Ziua si impactul emotional.Sentimentul dominant imi amaraste privirea;detasarea voita isi face aparitia …si exact atunci cand vroiam sa nu mai tin cont  de “exterioritati”.Blocajul mental mi-a atenuat caderea si am amortit.O singura adresare”am iesit cu ea” a facut sa te schimbe in ochii mei inca o data.Apoi ai cazut in “visare sand cu capul pe banca stacojie…otrava mi se raspandea in corp si imi inunda cu durere fiecare vas de sange.Care ii sunt intentiile?Nu mai pot suporta faptul ca se infecteaza  din nou.E posibil sa o mai iubeasca inca.Rolul meu este irelevant.Prezenta mea nu face decat sa completeze niste goluri.Constientizez ca trebuie sa plec?Sa ma indepartez?Dar vin momentele in care imi arata ca ma cunoaste,si foloseste ce gandesc sa ma faca sa ma simt bine.Consider ca acesta este unul din motivele pentru care trag de timp.Odata plecata,nu ma mai intorc.Nu mai stie cum sa faca sa ma simt bine.Se straduieste.Dar la el,nu ratiunea predomina.Si ineaca toate legile morale,in nestiina.Cedeaza.Pe zi ce trece tot mai mult.

Pana azi….S-a hotarat sa dea verdictul.Lasitatea cu care se confrunta l-a invins.La nici o jumatate de ora de cand mi-a adresat cuvinte dureroase,am aceeasi senzatie.De ce am sentimentul ca va fi mai rau?S-a detasat de toate celalalte,si e posibil sa se intoarca la cea care il face sa sufere.Sa o ia de la capat.Chiar daca i-a fost usor sa  imi zica,nu se poate spune ca se simte la fel.Il apasa.E constient ca ma raneste.Nu doreste sa ma lase in pace.Crede ca asta ma face sa a simt bine? Sau o face pentru a se descotorosi de toate piedicile ce il tin departe de ea?

Inecata de durere si fluide sarate  ma intorc din nou in Universul meu.Doar ca acum ceva este schimbat.Mai multa golaciune.Imi lipsesc cei  dragi din propria lume.Au parasit colturile imaginatiei mele,fiind acum inconjurata de panze de paianjen si veninul usturos al depresiei.Sunt blestemata sa iubesc inaccesibilul si sa sper la imposibil.

De ce nu putem sᾶ vedem ce avem, când e fix ȋn fața noastrᾶ? De ce trebuie sᾶ pierdem personae ca de-abia apoi sᾶ ȋnvᾶțᾶm sᾶ le prețuim? De ce rᾶnim şi de ce ne lᾶsᾶm rᾶniți? De ce vᾶrsᾶm lacrimi nenumᾶrate care ȋnsᾶ tot nu reuşesc sᾶ spele durerea? De ce doare sfârşitul? De ce ȋncᾶ suferim ca fraierii, dupᾶ ce ştim cᾶ totul s-a sfârşit? De ce suntem orbi şi ne aruncᾶm cu capul ȋnainte? De ce deschidem larg uşile sufletului, unor necunoscuți? De ce ne hrᾶnim cu amintiri, ȋn loc sᾶ trᾶim ȋn prezent? De ce avem regrete? De ce ne dorim sᾶ putem da timpul ȋnapoi, şi cel puțin pentru o secundᾶ sᾶ ȋl facem sᾶ stea ȋn loc? De ce atunci când dai “play” acelei melodii, simți cum fiecare vers devine real? De ce locurile care obişnuiau sᾶ fie ale noastre, acum nu mai reprezintᾶ nimic mai mut decât simple coordinate de GPS? De ce ne rᾶmân vocile ȋntipᾶrite adânc ȋn cap? Şi ochii…Da! Mai ales acei ochi cᾶprui blestemați. De ce rᾶmân ȋn urmᾶ dovezi palpabile, deci existente? Conversații, mesaje, apeluri: pagini ȋntregi de discuții, sute de cuvinte, zeci de mii de litere. De ce ne facem planuri de viitor, ca nişte naive inocenți? De ce avem plᾶceri carnale? Sute de sᾶruturi, muşcᾶturi, nenumᾶrate atingeri, şoapte spuse ȋncet la ureche ȋn cel mai senzual mod posibil. De ce facem promisiuni pe care nu le putem ține, şi sfârşim prin a dezamᾶgii persoanele iubite? De ce ne ataşᾶm de oamenii-actori? Da, de oamenii-actori. Pun pariu cᾶ i-ați ȋntâlnit şi voi. Acei oameni care intrᾶ timid ȋn viața ta, care te fac sᾶ ȋi iubeşti nebuneşte, care ȋți bagᾶ ȋn suflet vorbe frumoase şi dulci, dar care dupᾶ ce se plictisesc…pur şi simplu, pleacᾶ. Actori grᾶbiți. Oameni care ȋşi joacᾶ rolul, ȋşi primesc aplauzele şi pᾶrᾶsesc scena ta, ȋn cᾶutarea alteia. De ce primeazᾶ inima, şi nu acel organ aflat ȋn cutia cranianᾶ, numit creier? De ce te ȋmpiedici tot timpul de trecut? De ce ȋncᾶ mai simți parfumul ființei iubite, peste tot ȋn jurul tᾶu? Şi gustul buzelor? Acele buze care parcᾶ se potriveau perfect cu ale tale, exact ca ȋntr-un puzzle? De ce iubim şi de ce ne lᾶsᾶm iubiți? De ce numᾶr zilele fᾶrᾶ tine, sperând cᾶ ȋn curând aceastᾶ numᾶrᾶtoare va ȋnceta, ca tu te vei ȋntoarce ȋn viața mea, cᾶ mᾶ vei lua ȋn brațe şi cᾶ totul va fii exact ca la ȋnceput? De ce “pui”, “beib”, “lᾶv”, “iubiricᾶ”? De ce toate astea? De ce tu? De ce eu? De ce nu “noi?

“

Am trântit-o pe canapeaua din sufragerie și am sărutat-o puternic, iar ea mi-a răspuns cu aceeași foame pe care o aveam și eu pentru ea. Râzând, m-a îndepărtat de buzele ei și mi-a spus:

-Dacă facem asta, mâine vei avea o impresie proastă despre mine. Sunt sigură!

-Regula de aur. Nu din prima seară, nu? Sfatul suprem al mamei.

-Da, știi tu ce știi.

”

Fata cu rochie neagră şi buze roşii.

  Uite-o. În marea de oameni care se agită, ea e acolo. Nu am văzut-o de ceva vreme, dar în seara asta pare diferită.
       Mâinile ei răsucesc o ţigară aprinsă în mâini, ducând-o la buzele roşii din când în când. Rujul s-a prins pe filtru ce îi conferă un alt statul. Stă pe un zid de piatră, tremurând adesea de frig, iar noaptea asta pare specială pentru ea.
          Îşi întoarce tivul rochiei negre şi-l aranjează la loc. Ochii îi urmăresc mişcarea, dar o face din reflex, mintea ei nefiind acolo, ochii ei alunghiţi cu tuş nu ştiu ce văd.
           Are părul desfăcut în bucle uşoare, iar faţa e inexpresivă, serioasă, mohorătă. Bate mai tare vântul, iar ea îşi strânge sacoul mai tare pe ea. E un sacou bărbătesc pe care-l poartă pe umeri, inevitabil de acum vei căuta un baiat fără ca să vezi a cărui inimă a fost luată, supusă.
          Ea îl poartă pe umeri ca pe un prizonier, ca un semn distinctiv. Se ridică, aruncă ţigara şi o stinge cu talpa pantofilor cu platformă roşii. 
          Uite-o, trece pe lângă toţi înapoi în sala de gală, iar rochia îi flutură.

De ce iubim bărbații?

„Pentru simțul lor artistic rafinat, pentru că ei compun melodii, scriu cărți, poezii, opere de artă dedicate nouă.
Pentru că ne-au furat îndeletnicirea de a găti, dar o fac mai bine decât noi.
Pentru că atunci când sunt pe punctul de a ne scoate din sărite fac ceva drăgut care ne face să uităm că ne-au supărat.
Pentru că nu știu să se exprime dar comunică perfect din priviri.
Pentru că se gândesc mereu la noi sub o formă sau alta;) și ne fac complimente gen “Ce mărgele frumoase ai…” ca și cum le-ar păsa de accesorii și nu de suportul pe care stau.
Pentru că ne pot distruge și reclădi succesiv viața și fericirea în doar câteva ore.
Pentru că sunt prieteni adevărați și dau sfaturi sincere.
Pentru momentele în care ne iau apărarea sau ne favorizează și pentru sentimentul unic de protecție care ni-l oferă.
Pentru înverșunarea cu care nu acceptă ideea că există și femei care conduc bine.
Pentru că citesc, au o imensă cultură generală, pot rezolva ecuații foarte complicate, dar nu au nici-o soluție la întrebarea:
“Cu ce rochie să mă îmbrac diseară?”
Pentru că, așa cum spun ei, nu sunt romantici, asta dacă nu luăm în calcul băile cu spumă, florile din dormitor, micile surprize, buchetul de flori de câmp, etc…
Pentru că motivele pentru care îi iubim sunt mereu cu unul mai mult decât cele pentru care îi urâm.
Pentru că sunt tandri, calzi, iubitori și ne fac să uităm de noi și de tot ce ne înconjoară.
Pentru mutrița inocentă pe care o fac atunci când vor să ne convingă că n-au greșit sau dacă au făcut-o a fost pur neintenționat.
Pentru modul absolut evident și studiat în care ne ignoră atunci când și-au propus asta.
Pentru că sunt simpli, deschiși și spun exact ceea ce vor să spună.
Pentru “prostul obicei” de a ne atinge talia atunci când trec pe lângă noi.
Pentru că ne alintă și se lasă alintați.
Pentru că sunt tați minunați.
Pentru că orice discuție despre alții se limitează la “Treaba lor!”
Pentru că pot pleca de acasă fără telefon, chei, card, orice, dar nu uită niciodată să ia cu ei expresia “Stai liniștită, totul va fi bine!”
Pentru că sunt obiectivi, serioși, demni și profesori de la care ai cu adevărat ce învăța.
Pentru că arată bine și nu-și dau seama de asta.
Pentru că ne pot schimba total și definitiv felul în care ne autopercepem și pentru că nu rămân niciodată indiferenți față de lacrimile noastre.
Pentru că pot transforma o zi groaznică într-una minunată doar printr-un zâmbet sau o îmbrățișare.
Pentru că atunci când spun că nu avem voie să ne supărăm pe ei chiar nu mai putem.
Pentru că ne sărută mâna și li se citește în ochi plăcerea de a face asta.
Pentru că au simțul umorului și ar da orice să ne vadă mereu zâmbind.
Pentru momentul în care întreabă “Ce-i cu tine?” sau “Ce-ai mai pățit?” atunci când nimeni altcineva nu o face.
Pentru gesturile mărunte prin care ne arată că pun suflet, că le pasă și că țin la noi.
Pentru că m-au făcut să mă gândesc la ei cu gratitudine și pentru că datorită lor mi-au venit în minte atât de multe lucruri pe care să le aștern aici.
Pentru toate astea și pentru încă un milion de motive îi iubim și-i respectăm indiferent de latura sub care i-am cunoscut: bunici, tați, prieteni, soți, colegi, frați, șefi etc…și sperăm să le fi adus un zâmbet pe buze așa cum ne-au oferit și ei nouă și cum știm că o vor face ori de câte ori vor avea ocazia.”

”

Bataia de inima pe care ti-o da acest secret te face sa respiri adanc propriul tau suflet in care au aparaut arome mai misterioase decat cele aduse de sevele pamantului. Intinzi bratele spre primavara lor. Iubesti. Si femeia de mult cunoscuta iti pare noua,din clipa in care ai intalnit-o. Te miri ca n-ai vazut de atunci ceea ce abia descoperi intr-o evidenta edenica. Femeia careia i-ai inchinat lumina argintie si zalele stralucitoare a soarelului a disparut in unduirea florilor de tei,la fel ca tineretea ta efemera.”

Si totul se rezuma la persoana la care te gandesti in fiecare seara inainte sa adormi. Inima ta e la ea.”