Nu mai auzisem demult vocea lui. Mi se parea ca o uitasem sau ca n-am cunoscut-o niciodata.Parea altfel acum, o voce destul de obisnuita si lipsita de importanta pentru mine. Ii raspundeam calm, fara sa ma mai alint si nici macar nu scapam nicio prostie sa-i spun. Eram calma, rationala, ca si cum as fi vorbit cu un director sau ceva superior mie. Un om cu care n-am mai vorbit niciodata pana atunci si caruia trebuia sa-i fac o impresie buna.Mi-am dat seama mai tarziu ca devenise un strain pentru mine. . Ma purtam ca si cum nu l-am mai intalnit pana acum si ca nu el fusese cel pe care l-am iubit prima oara.
Nici inima nu mai simtea la fel, imi batea normal ca si cum nimic nu se intamplase atunci.Incercam din rasputeri sa-mi amintesc cuvintele pe care obisnuia sa le spuna cand ma iubea.Era in zadar. O parte din mine devenise indiferenta in prezenta lui.Am inteles mai apoi ca nu el era omul meu. El era doar inchipuirea acelor cuvinte care mi se spuneau despre dragoste. Pentru o clipa imi imaginam ca iubirea semana cu el,de aceea ma si agatasem in trecut de el. Acum stiu ca realitatea e distorsionanta si ca ceea ce credeam despre el nu-i decat o iluzie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu