De ce nu putem sᾶ vedem ce avem, când e fix ȋn fața noastrᾶ? De ce trebuie sᾶ pierdem personae ca de-abia apoi sᾶ ȋnvᾶțᾶm sᾶ le prețuim? De ce rᾶnim şi de ce ne lᾶsᾶm rᾶniți? De ce vᾶrsᾶm lacrimi nenumᾶrate care ȋnsᾶ tot nu reuşesc sᾶ spele durerea? De ce doare sfârşitul? De ce ȋncᾶ suferim ca fraierii, dupᾶ ce ştim cᾶ totul s-a sfârşit? De ce suntem orbi şi ne aruncᾶm cu capul ȋnainte? De ce deschidem larg uşile sufletului, unor necunoscuți? De ce ne hrᾶnim cu amintiri, ȋn loc sᾶ trᾶim ȋn prezent? De ce avem regrete? De ce ne dorim sᾶ putem da timpul ȋnapoi, şi cel puțin pentru o secundᾶ sᾶ ȋl facem sᾶ stea ȋn loc? De ce atunci când dai “play” acelei melodii, simți cum fiecare vers devine real? De ce locurile care obişnuiau sᾶ fie ale noastre, acum nu mai reprezintᾶ nimic mai mut decât simple coordinate de GPS? De ce ne rᾶmân vocile ȋntipᾶrite adânc ȋn cap? Şi ochii…Da! Mai ales acei ochi cᾶprui blestemați. De ce rᾶmân ȋn urmᾶ dovezi palpabile, deci existente? Conversații, mesaje, apeluri: pagini ȋntregi de discuții, sute de cuvinte, zeci de mii de litere. De ce ne facem planuri de viitor, ca nişte naive inocenți? De ce avem plᾶceri carnale? Sute de sᾶruturi, muşcᾶturi, nenumᾶrate atingeri, şoapte spuse ȋncet la ureche ȋn cel mai senzual mod posibil. De ce facem promisiuni pe care nu le putem ține, şi sfârşim prin a dezamᾶgii persoanele iubite? De ce ne ataşᾶm de oamenii-actori? Da, de oamenii-actori. Pun pariu cᾶ i-ați ȋntâlnit şi voi. Acei oameni care intrᾶ timid ȋn viața ta, care te fac sᾶ ȋi iubeşti nebuneşte, care ȋți bagᾶ ȋn suflet vorbe frumoase şi dulci, dar care dupᾶ ce se plictisesc…pur şi simplu, pleacᾶ. Actori grᾶbiți. Oameni care ȋşi joacᾶ rolul, ȋşi primesc aplauzele şi pᾶrᾶsesc scena ta, ȋn cᾶutarea alteia. De ce primeazᾶ inima, şi nu acel organ aflat ȋn cutia cranianᾶ, numit creier? De ce te ȋmpiedici tot timpul de trecut? De ce ȋncᾶ mai simți parfumul ființei iubite, peste tot ȋn jurul tᾶu? Şi gustul buzelor? Acele buze care parcᾶ se potriveau perfect cu ale tale, exact ca ȋntr-un puzzle? De ce iubim şi de ce ne lᾶsᾶm iubiți? De ce numᾶr zilele fᾶrᾶ tine, sperând cᾶ ȋn curând aceastᾶ numᾶrᾶtoare va ȋnceta, ca tu te vei ȋntoarce ȋn viața mea, cᾶ mᾶ vei lua ȋn brațe şi cᾶ totul va fii exact ca la ȋnceput? De ce “pui”, “beib”, “lᾶv”, “iubiricᾶ”? De ce toate astea? De ce tu? De ce eu? De ce nu “noi?